Din articol
Greu de știut ce l-a făcut pe Brâncuși să schimbe niște vorbe în 1930, când se afla cu treabă prin România, cu o reporteriță pe nume Apriliana Medianu de la “ Curentul ”. Brâncuși avea oroare de presă. Și, în general, avea o “ fobie împotriva «propagandei lucrului scris» ”, după cum nota într-o scrisoare fiul vechiului său prieten, V. G. Paleolog, cu care Brâncuși se cunoscuse la Paris în 1910 prin mijlocirea pictorului Amedeo Modigliani. Avea oroare în plus, încă de pe atunci, și de cei care-i predicau cum e cu “ arta mare ”. Îi sărea repede țandăra. “ Ia ascultă, mă, puță ”, i-ar fi zis Brâncuși lui V. G. Paleolog la una dintre primele lor întâlniri, când acesta din urmă, neimpresionat de “ guguloaiele ” pe care le văzuse în atelier, se apucase să-i vorbească despre Michelangelo. “ Când i-am spus despre Michelangelo, parcă aș fi aruncat gaz pe el. M-a tăiat brutal. Țin minte ca acuma cum arăta, cu șapca aia de lucrător ”, își amintește V. G. Paleolog: “ Să știi de la mine (și s-a bătut cu degetul în piept, după gestul bine știut din cartierul Madona Dudu din Craiova) că arta nu e făcută a speria ”, i-a strigat Brâncuși.
Acest articol apare în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale
, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.
La vremea primei lor ciocniri, în
, Brâncuși avea atelierul plin de “ guguloaie ”, povestește într-un interviu din 1973 V. G. Paleolog, care după decenii avea să fie numit “evanghelistul lui Brâncuși”. “ Am văzut întâi [în atelier] o vătruliță pe care gătea. Pe urmă un banc tâmplăresc, pe care era «Sărutul». În șurubul de la bancul tâmplăresc am văzut un guguloi de bronz. Era «Muza adormită», în lucru, [iar] în firida grajdului, pe o cârpă, sta un alt guguloi. A văzut că m-am oprit în fața lui gata să întreb: «ăsta ce e?». Și atunci a luat șervetul care era sub guguloi și l-a acoperit. «Ăsta nu se vede, se pipăie!”, a zis. Pe ziduri erau tot felul de lozinci: «Crapi, dar rabdă!». O lozincă mare, pe hârtie albastră, cu creta: «MEMENTO MORI», scris cu litere capitale și dedesubt: «DAR NU DE FOAME». Nu mi-a plăcut deloc. Mi-am făcut o idee proastă de ce văzusem, în afară de «Rugăciune». Guguloaiele alea, ăia doi îmbrățișați… Bine că n-am văzut «Cumințenia pământului» ”.
În țară la acea dată se știau puține despre el. Prima notiță despre Brâncuși pe care am găsit-o în arhiva Ziarele Arcanum datează din 1906: în “
, la rubrica “ Ultimele informațiuni ”, un anunț de 8 rânduri – al patrulea dintr-o rubrică cu peste 20 de anunțuri – vorbește despre faptul că bustul “ L’Enfant ” expus la Salonul de toamnă de la Paris este “ datorit unui tânăr sculptor român, elev al lui Mercier, anume Constantin Brâncuși ”. Urma și o concluzie: “ Ne putem făli cu acest tânăr compatriot ”.
Se scurseseră doi ani de când Brâncuși trăia la Paris, unde ar fi ajuns parcurgând jos, spune legenda, aproape 2.000 km. Nu e clar când a plecat din țară – poate în 1902, poate în 1903, poate în 1904; și nu e deloc sigur că a făcut tot drumul pe jos. (În volumul “
”, publicat în 2024 la Humanitas, Sorin Trâncă face – pe baza informațiilor și indiciilor existente – singura reconstituire pe care o avem despre călătoria care, foarte probabil, l-a împins pe studentul care-și încheiase în 1902 studiile cu lucrarea “ Ecorșeu ” către nevoia de a trudi la acele “ guguloaie ” în fața cărora V. G. Paleolog strâmba din nas).
În 1910, pe când V. G. Paleolog strâmba din nas la “ guguloaie ”, spunând “ bine că n-am văzut «Cumințenia pământului» ”, “ Adevărul ” publica un
în care un autor nesemnat, care povestea pe larg ce-a mai văzut prin expoziții, nota că “ D. Brîncuș, care am cunoscut un sculptor de o mare putere, se prezintă de astă dată cu o statuetă în stil asiric, pe care o intitulează «Cumințenia pămîntului». O citez ca titlusensual de curiozitate. E o încercare reușită de întoarcere spre primitivi, asupra căreia discută alții. Eu nu o pot face aci ”.
Câteva luni mai târziu, în noiembrie 1910, tot “ Adevărul ” publica, sub semnătura lui
, o lungă cronică despre o nouă expoziție a “ tinerimii ”. Ultimele rânduri sunt despre Brâncuși: “ D. C. Brăncuși expune un Fragment dintr’un capitel (20). E tot în genul primitiv cu care am declarat și la trecuta expoziție că nu mă pot împăca. Cel puțin de astă dată scopul pentru care e destinată sculptura aceasta, fiind mai mult ornamentic, pare că are mai mult sens și poate fi întrucâtva pricepută ”.
În timp, discursul gazetelor românești despre Brâncuși se schimbă: cronicile laudative din presa străină sunt reproduse la literă, participările sale la expoziții de artă românească în Belgia sau Olanda sunt aplaudate, iar Brâncuși devine, încetul cu încetul, poster-boy pentru ideea de “ țăran român genial ”.
Sub titlul “ Națiunea ”, anexat la articol de primă pagină
sub semnătura lui Nae Ionescu, apare un text secundar intitulat “ Brâncuși, sculptorul țăran ”, în care un anume “ I .” perorează pe marginea unui articol dintr-o revistă americană consacrat “ țăranului din Gorj […], sculptorul Georges Brancusi (Gheorghe Brâncuși), cel mai mare sculptor al timpului nostru ”. Trecem peste faptul că autorul nu știa că numele lui Brâncuși e Constantin, nu Gheorghe – de aici și întrebarea dacă văzuse vreodată sculpturile “ celui mai mare etc. ”. Dar iată interpretarea: “ Numai un popor vânjos și senzual putea dărui lumii pe acest Brâncuși […]. Brâncuși iubește viața și natura cu înțelepciune. Dragostea sa nu e extatică, pasivă, romantică. Dimpotrivă: atelierul lui e o prelungire a laboratorului natural. În mijlocul ei stă, uriaș, vrăjitorul ”.
Impresia pe care o ai, citind presa vremii, e că de la strâmbatul din nas s-a trecut direct și entuziast, prin simpla conspectare a gazetelor străine, la elogii, ode, socluri. Puțini sunt cei care par să știe de ce. Narativul acceptat în epocă e cel descris sintetic de “
”, care notează că Brâncuși e “ un sculptor român bine cunoscut în mediul avant-gardei; expune de obicei blocuri mai mult sau mai puțin ovoide de marmură sau de metal, pe care le intitulează «Portretul principesei X» sau «Maternitate» ”.
Sunt, sigur, și excepții. În 1923, “
” publică un text nesemnat, atribuit lui Lucian Blaga, în care se spune că Brâncuși “ a făcut artă modernă binișor înainte de apariția unui Picasso, Arhipenko, Belling. Românul C. Brâncuși, cu înfățișare de urs muncitor, ne duce triumfători în marea artă. O, dar la noi, demult ar fi murit de foame ”.
Ambivalența presei românești, despre care Brâncuși pare să știe puține, n-are cum să-l supere foarte tare; oricum nu-l interesa ce zice lumea. Dimpotrivă. În 1926, i se plângea pictorului
, care-l vizitase la Paris în 1926 și-l găsise “ într-un atelier răzvrătit ca un șantier ”, că “ nu mai poate lucra tocmai din cauză că prea se ocupă mult lumea de ceea ce face ”. Iancu i-a consemnat vorbele în “ Contimporanul ”:
“ N-am făcut nimic pentru vâlvă, pentru zgomot. Din contră, am înăbușit cu încăpățânare, pe cât mi-a fost cu putință, orice spectacol. Primesc scrisori în care mă invită Contesa X la un ceai fiindcă vrea să mă cunoască. Refuz de două ori… Să te ferești de lumea care vrea să te afle. Când mă duceam vreodată, silit, făceam câte o borboață de mă întorceam la lucru liniștit pentru multă vreme ”.
Și totuși, Brâncuși a stat de vorbă în 1930 cu reporterița Apriliana Medianu de la “ Curentul ”. De ce? Nu știm. Un interviu cu Brâncuși era – este – ceva rarisim. În 1920 vorbise cu Roger Dévigne, un gazetar de la “ L’Eve Nouvelle ”, în plin scandal public pe tema faptului că lucrările pe care le trimisese la expoziție în Statele Unite fuseseră calificate de autoritățile vamale americane drept “ export ” de bronz, nu lucrări de artă, deci trebuiau taxate per kilogram.
Ce l-a făcut pe acest om scump la vorbă, pe care atenția publică îl exaspera până la nevroză, să răspundă în 1930 întrebărilor Aprilianei Medianu? Nu e clar. Brâncuși avea atunci 54 de ani și venise în țară pentru “ a-i ști cu rost ” pe nepoții lui. La 6 octombrie,
, cu continuare în interior, un interviu în toată regula sub titlul “ Maestrul Brâncuși ”.
Reproducem, în continuare, textul integral al interviului. Am adaptat ortografia vremii la cea actuală. Intertitlurile aparțin redacției. Segmentele marcate cu italice sunt intervenții ale reporterului:
Maestrul Brâncuşi
E în Bucureşti.
A venit să aranjeze vreo expoziție? A adus cu el ceva din operele lui? Nu. A venit pentru nepoții lui, ajunși pe băncile universitare. După ce-i va ști cu un rost – se reîntoarce la Paris. Brâncuși e o mână de lut însuflețit. Două fărâme de soare strălucesc în privirile lui de român cu cugetul limpede și drept. A început să încărunțească.
Reporter: Mai rămâneți mult prin țară?
Constantin Brâncuși: Să văd copilul ăsta înscris la facultate și plec. Ce să mai fac pe aici?
Reporter: Dacă nu ați fost niciodată pe la Brebu – duceți-vă acum. Preotul de acolo a colecționat niște pietre interesante.
Constantin Brâncuși: Le știu. Am fost. Sunt modelate de apă.
Reporter: Cum și când v-ați gândit să începeți sculptură?
Constantin Brâncuși: Nu a fost o idee. A fost o necesitate de a mă elibera de mine însumi.
Reporter: Ce material modelați mai cu plăcere?
Constantin Brâncuși: Trebuie să te faci prieten cu materia, să o faci să vorbească în sensul binelui și al frumosului.
Reporter: A fost o noutate sculptura dvs. Ați avut multe dificultăți la început?
Constantin Brâncuși: Dificultățile nu se sfârșesc niciodată.
“Toate au pornit din mine. M-am pomenit făcând sculptură”
Reporter: Cum ați ajuns la formula aceasta a artei? Ce maeștri v-au călăuzit la începuturi?
Constantin Brâncuși: Nici unul. Toate au pornit din mine. M-am pomenit făcând sculptură. Arta e o taină – o credință, nu e o formulă. Când se face după o teorie e falsă. Trebuie să ne distrugem pe noi, să ne degajăm de toată impertinența omenească. Numai astfel izbutim să descoperim frumosul.
Reporter: Care a fost prima dvs. operă?
Constantin Brâncuși: Un monument lui Petre Stănescu, la Buzău. O comandă obișnuită, ca orice comandă. Dar era prima mea ciocnire cu responsabilitatea. Monumentul trebuia să reprezinte o femeie plângând. Cum era să fac o femeie goală într-un cimitir… Am făcut atunci din materia ce mi se pusese la dispoziție o rugăciune.
“Aud azi vorbindu-se despre tot felul de curente în artă. E un fel de balamuc universal”
Reporter: O interpretare modernă…
Constantin Brâncuși: Arta nu e nici modernă, nici veche, e artă. Numai că timpul perfecționează spiritul omenesc – și spiritul cere el însuși aceasta. Aud azi vorbindu-se despre tot felul de curente în artă. E un fel de balamuc universal. Arta nu s-a dezvoltat decât în epocile mari religioase. Când sentimentul religios scade urmează o decadență. Tot ce se creează prin filozofie și religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut.
Reporter: Folclorul slujește la ceva?
Constantin Brâncuși: E singurul care e artă, se face prin el însuși. Toate artele superioare trec pe acolo.
“Cine îmi dă mie să mănânc aici? Eu nu pot să mă bat, să dau pe alții la o parte, pentru ca să obțin o lucrare”
Reporter: Dacă ați încerca să reveniți în țară – definitiv?
Constantin Brâncuși: Dacă… nu pot să mă întorc. Cine îmi dă mie să mănânc aici? Eu nu pot să mă bat, să dau pe alții la o parte, pentru ca să obțin o lucrare. Parisul e o cetate universală… Nu. E târziu acum să mă mai strămut în țara mea. Nu mai am timp să mă afirm.
Reporter: Americanii pun mare preț pe operele dvs.?
Constantin Brâncuși: Da… prima mea expoziție am făcut-o în Statele Unite la muzeul modern, oficial. Am fost invitat de americanii care veniseră la Paris. Era prin 1912-1913 – o expoziție modernă retrospectivă. Au avut succes lucrările mele.
Reporter: Dar după război s-a vorbit și de un proces ce ați avut cu autoritățile americane.
Constantin Brâncuși: Oh, ce s-a mai spus atunci! Că am fost chiar și arestat, și lucrările confiscate. Se știe că în America arta intră liberă. Trimisesem câteva lucrări ce fuseseră cumpărate.
Cei de la vamă au găsit că ele nu seamănă a obiecte de artă și că vreau să introduc clandestin bronz brut. Mi-au impus și o amendă de 50 la sută din valoarea statuilor puse pe cântar. A fost un proces mare care a durat 2 ani. Toți artiștii mari și criticii de artă din America au fost chemați să-și dea avizul dacă e artă, sau nu e artă? Rezultatul?
Au modificat articolele din lege pentru ca lucrările mele să intre în libertate. Arta mi-a fost recunoscută astfel oficial.
Ce de legende mi-au ieșit atunci! Când am venit în Gorj – cei de la Peștișani se uitau la mine foarte curios [Brâncuși s-a născut în județul Gorj, satul Peștișani].
Tata era cel mai avut, și era om umblat. Fusese pe la Craiova – ajunsese până la București. În sat casele aveau pe atunci un ochi mic de geam și acela acoperit cu hârtie. Cum s-a întors din călătoriile lui prin orașe a introdus o inovație: a pus de s-au mărit ferestrele – făcându-le să se deschidă. După el au făcut și ceilalți. Azi toate casele sunt frumoase – și cu ferestre mari, la Peștișani.
Reporter: Pictură nu ați încercat? Culoarea nu v-a atras? Numai forma?
Constantin Brâncuși: Ba da, am multe proiecte de fresce schițate. Dar pentru tot ce mai simt că trebuie să dau în sculptură, mi-ar mai trebui, ca lui Briareu, încă o sută de brațe să pot sfârși.
O BUCATĂ DE LEMN SAU O BUCATĂ DE PIATRĂ E PĂCAT SĂ O LAȘI AȘA, NELUCRATĂ.
“Orice ieșire pe arenă o consider ca un sfârșit”
Oricât de profan ai fi în ale artei, privind operele maestrului Brâncuși, încerci întotdeauna emoția misterioasă a infinitului. Cine nu a încercat senzația aceasta în fața „Pasărei Măiestre“ – „Pasărei în spațiu“ – „Coloanei care se desfășoară în infinit“… Toate, Brâncuşi le vede în proporții mari – ireale aproape. Explicând aceasta, brațele lui de muncitor artist schițează un gest larg – privirile ridicate fixează intens și perseverent un punct în spațiu. El vede pasărea măeastră visată, coloana, care se ridică, se ridică.
Această coloană – pe o bază de cel puțin 50 de metri s-ar ridica frumos într-una din piețele Bucureștilor – atât de sărac în statui.
Maestrului Brâncuși nu-i place reclama. Au vrut scriitorii să-i consacre volume. A refuzat. Unul din bunii lui prieteni și admiratori, Paul Morand, l-a omagiat cândva superlativ. Întâmplarea face ca scriitorul și sculptorul să se întâlnească la București astăzi.
Constantin Brâncuși: Am refuzat să mi se scrie volume. Orice ieșire pe arenă o consider ca un sfârșit. Și eu mai am multe de spus.
O doză de optimism confuz și contagios emană din vorba sa.
Reporter: Se spune că în sângele românesc se amestecă o mulțime de influențe: latine, slave, bizantine – fapt dovedit în producțiile artei țărănești.
Constantin Brâncuși: Cel latin însă predomină. E și firesc să fie așa. Legionarii romani erau cei mai tari, ei erau doar învingători – și sunt încă. Moștenirea lor nu s-a putut pierde.
Am vizitat Spania, Italia. Ne asemănăm extraordinar. Dintre latini, numai francezii sunt puțin mai deosebiți și dacă ceilalți s-au dezvoltat mai curând decât noi și au o civilizație și artă mai veche – nu suntem vinovați. Toate se petrec astfel în natură. Într-un copac unele fructe se coc mai curând, altele mai târziu – toate au însă același gust delicios.
În arborele latin – noi am fost fructul care s-a copt mai târziu.
Aci, la hotarul celor două lumi (Occident și Orient) unde suntem așezați – avem un destin mare.
De la slavi n-am prea moștenit multe. În vorbire ne-a rămas acel “ î ” atât de urât în pronunțare, iar culorile lor sunt tari, violente. Uite la covoarele dinspre vecinii noștri ruși – la desenele lor.
Maestrul Brâncuși a văzut multe și știe multe. Vorba îi e domoală – cu ascensiuni line de entuziasm – cu sonorități catifelate. Ne despărțim ca după o lungă confesiune.
Dacă știm mai multe despre Brâncuși decât a vrut el să ne spună vreodată e pentru că cei care l-au cunoscut îndeaproape ne-au povestit despre purtările lui, idiosincraziile lui, șarmul lui colțos. V. G. Paleolog, care spune că vreme de 11 ani au fost “nedespărțiți”, avea 22 de ani în 1910, când s-au cunoscut la Paris; Brâncuși avea 34 de ani și părea să știe exact care-i e calea de urmat.
Într-un fel Paleolog, căruia Brâncuși îi zicea uneori “ Basilache ” – de la Vasile – era opusul prietenului său Constantin, care nu doar că era scump la vorbă cu străinii, dar “ folosea așa-numita vorbire în dodii, adică un fel de exprimare directă redusă la esențe lexicale, compusă mai mult din iluzionări decât din precise cuvinte ”. Cum adică? La un pahar, povestește V. G. Paleolog într-o conversație cu Romulus Rusan
pe site-ul Institutului Cultural Român, Brâncuși “ își pierdea, în înflăcărarea interioară, nu șirul, dar sintaxa: nu mai făcea legături, fugea de conjuncții… folosea numai atribute, întretăiate de exclamări ori interogații, de multe ori curate ghicitori ori bătrâne proverbe, ieșite din uzual. Propozițiile îi erau eliptice ”.
Paleolog, însă, care s-a întors în România în 1921 și l-a revăzut pe Brâncuși o singură dată, nu numai că nu vorbea în propoziții eliptice, dar era un povestitor remarcabil – articulat, vivace, magnetic; te întrebi pe alocuri, citindu-l, dacă nu cumva umple inevitabilele goluri de memorie cu ligamente narative care fac povestea să curgă ca untul topit.
În 1973 pe V. G. Paleolog, devenit între timp un “ evanghelist al lui Brâncuși ”, l-a intervievat pentru “ Luceafărul ” Sânziana Pop într-un interviu intitulat ”
”, publicat în ediția din 16 iunie și întins pe două pagini de gazetă. În prima parte, Paleolog povestește despre Macedonski, în a doua despre Brâncuși. Reproducem, mai jos, segmentul despre Brâncuși. (Conversația include o serie de erori factuale, corectate prin notițe incluse între paranteze pătrate).
Reporter: V-aș ruga să fiți de acord ca această a doua parte a interviului să se refere la prietenia dumneavoastră cu Constantin Brâncuși. Din câte știu, ea s-a produs în jurul anului 1912 [1910 – n.r.], pe când vă aflați la Paris. Dar dumneavoastră studiați psihologia experimentală, nu belle-artele. Cum de ați ajuns, totuși, în Montparnasse?
V. G. Paleolog: Din întâmplare. Eu, fata mea, dacă ar fi să fondez o religie, i-aș așeza ca Jupiter întâmplarea [la bază], într-atât a fost de mare rostul ei în viața mea. Închipuie-ți că mă aflam tocmai la polul opus al Parisului, într-o casă cu un etaj, unde se ținea o adunare cu caracter “anarhist”. Ți-am vorbit că elanurile mele anti-dinastice deveniseră, în Franța, campanie. Ei bine, Siguranța, aflând de adunare, a înconjurat clădirea în care ne aflam și-apoi, observând că singura ieșire posibilă era prin barul aflat la parterul edificiului, agenții s-au postat în bar.
Eu, însă, aveam din copilărie deprinderea extraordinară de a mă cățăra. Nu exista copac, gard, zid de casă, burlan, pe care să nu urc și să cobor cu o dexteritate extraordinară. Din primejdia aceea tot așa am scăpat: spre stupefacția adunării, am ieșit afară prin fereastra odăii – eu eram cel căutat, “capul” – și, într-o clipă, am fost în stradă, coborând pe burlan. De frica de a nu fi găsit am străbătut tot Parisul, am trecut Sena și, frânt de oboseală, m-am așezat să-mi trag sufletul într-un parc. Cum era noapte, pe una din bărci moțăia un cloșard beat [de la franțuzescul clochard, vagabond – n.r.]. Într-un dialog destul de monosilabic mi-a spus că ar putea să mă îndrume într-un loc ieftin unde să înnoptez.
L-am urmat și unde crezi că am ajuns? În atelierele din Montparnasse. Un escroc de antreprenor ridicase sumedenie de barăci fragile pe fostele cariere de piatră ale Montparnasse-ului. Le închiria pentru 15 franci pe lună, și cum prețul era convenabil, veniseră mulți pictori și sculptori aduși din toate colțurile pământului. M-am stabilit și eu acolo, într-un atelier sărac unde se afla ca mobilier un pat de fier, o masă și un lighean. Apa era în fundul curții, la un singur robinet. Stăteam la coadă 20 de inși. În noaptea aceea, cu toate că nu aveam actele la mine, rămăseseră dincolo, în vechea locuință – unde numai foarte târziu, când am crezut că am scăpat de urmărire m-am dus – proprietarul nu s-a mirat și m-a primit. Atât de multe nații și lifte se perindau pe acolo încât nu se mai mira de nimic.
“Brâncuși s-a uitat la mine ca un geambaș. Dumneata știi cum se uită geambașul la vită? Cântărește un dobitoc dintr-o privire”
Reporter: Brâncuși locuia acolo?
V. G. Paleolog: Nu. În schimb, alături de mine, ședea unul care tot bocănea. Sculpta în prag, să nu se dărâme șandramaua. Bocănea și ziua și noaptea și mă cam deranja. Era Modigliani. Toată averea lui erau două cuie bătute-n perete, de care atârnau o jimblă lungă [franzelă – n.r.] și un salam însemnat. Făcuse semne pe el, cât are voie să mănânce pe zi, ca pe-un răboj. Era italian, originar din Livorno. Eu știam italiana de-acasă, dar crezând că este sicilian, am vorbit cu el în ” pidgin ”, limbajul internațional al marinarilor. La el l-am cunoscut, mai târziu, pe Brâncuși.
Reporter: Cum?
V. G. Paleolog: Într-o zi m-am dus să iau apă de la robinet. Proptit de ușiorul lui Modigliani era un om cu barbă. Când am trecut, l-am auzit pe Modigliani zicând: eccolo . Am dat din cap, mi-am luat apa și când m-am întors, Modigliani zice: “ Ecco, lei e rumeno ”. “ No, non sono rumeno ” am zis eu, care țineam să fac o impresie mai puternică zicând că sunt direct bizantin. ” Ma cosa e? ”. “ Sono constantinopolitano ” am spus, cu lustrul împrumutat de la [Alexandru] Macedonski.
Brâncuși s-a uitat la mine așa cum s-a uitat mai târziu, când am devenit crescător de vite [în Dolj] la Corlate. S-a uitat la mine ca un geambaș. Dumneata știi cum se uită geambașul la vită? Cântărește un dobitoc dintr-o privire. Așa s-a uitat și Brâncuși la mine atunci. “ Eu sunt Brâncuși, din Oltenia ”, a zis și deodată, auzind eu acestea, m-am înmuiat.
Auzisem vorbindu-se despre el încă la București, că este un artist care a răsturnat lumea și care refuză comenzile. Am recunoscut că și eu sunt oltean și, dintr-una într-alta, zicând el pe cine cunoaște, mai zicând eu, am ajuns și la tata. Îl cunoștea. Tata fusese secretar general la Consiliul județean al prefecturii de Dolj când a intrat Brâncuși la Școala de arte și meserii. Neavând certificat de patru clase primare, tata a aranjat cu inspectoratul județean să dea examen particular. S-a întemeiat o comisie la care s-a prezentat ca preparat în particular. Brâncuși avea 17 ani când a obținut certificatul de absolvire a școlii primare și a putut să se înscrie la Școala de meserii. Așa că vezi ce legături tainice sunt pe lume și ce rol poate juca întâmplarea într-o viață de om. Eram legat de Brâncuși înainte de a-l ști.
Reporter: Și pe urmă?
V. G. Paleolog: Pe urmă eu trebuia să plec și erau și ei pe plecate. “ Să mergem împreună ”, a zis Brâncuși, și am simțit că era interesat de mine. Acuma să-ți spun, fata mea, că pe vremea aceea eu eram foarte obraznic, avusesem fericirea să obțin titlul de bacalaureat în filozofie la Sorbonna și toată lumea era a mea. Eram foarte mândru de cunoștințele mele și de ce am să fac. Țin minte că colegii mei din Craiova care studiau la Paris, fii de boieri, Plășeștii, Vălimăreștii, Săscienii, s-au mirat foarte că eliminatul de la Craiova ajunsese să ia la filozofie 40, adică maximum. Încât nu m-am purtat cu Brâncuși cu sfiiciune, ci cam arogant.
“Nu mi-a plăcut deloc. Guguloaiele alea, ăia doi îmbrățișați… Bine că n-am văzut «Cumințenia pământului»”
Reporter: Ați acceptat invitația?
V. G. Paleolog: Da. Am plecat împreună pe rue des Plantes . El sta în rue Montparnasse și m-a întrebat dacă nu vreau să merg la el. Am acceptat și atunci el a intrat într-o mezelărie, Modigliani a dispărut într-o vinărie de unde a ieșit cu un Fiasco de 2 kg. M-am gândit că nu pot să merg cu mâna goală și-atunci am luat, ca să epatez, un ananas de 70 de franci. Pe urmă am ajuns pe rue Montparnasse și am intrat pe gangul ăla. Era o curte mică. Am intrat în atelierul lui. M-a izbit un miros puternic de urină de cal. Fusese odinioară un grajd. Casa aparținuse unui doctor de cartier. Văduva a închiriat ulterior grajdul și remiza [construcțiile anexe – n.r.] și Brâncuși le transformase în atelier. Cum am intrat, m-a izbit “ Rugăciunea ”. Era în mijloc.
Reporter: Și?
V. G. Paleolog: M-am prefăcut că nu inspectez. Nu voiam să par gură-cască. Îmi plăcea să fac paradă de ce știam. Dar pe urmă am băut un pahar, și vinul era de Chianti, și n-a trecut multă vreme până când am început să privesc de jur împrejur ca un inspector general.
Reporter: Ați putea face un proces-verbal al lucrurilor pe care le-ați văzut atunci în atelier? Memoria dvs. vă servește perfect.
V. G. Paleolog: Păi ce-am văzut? Am văzut întâi o vătruliță pe care gătea. Pe urmă un banc tâmplăresc, pe care era ” Sărutul ”. În șurubul de la bancul tâmplăresc am văzut un guguloi de bronz. Era “ Muza adormită ”, în lucru, [iar] în firida grajdului, pe o cârpă, sta un alt guguloi. A văzut că m-am oprit în fața lui gata să întreb “ ăsta ce e? ”. Și atunci a luat șervetul care era sub guguloi și l-a acoperit. “ Ăsta nu se vede, se pipăie! ”, a zis. Pe ziduri erau tot felul de lozinci: “ Crapi, dar rabdă! ”. O lozincă mare, pe hârtie albastră, cu creta: “ MEMENTO MORI ” scris cu litere capitale și dedesubt: ” DAR NU DE FOAME ”. Nu mi-a plăcut deloc. Mi-am făcut o idee proastă de ce văzusem, în afară de “ Rugăciune ”. Guguloaiele alea, ăia doi îmbrățișați… Bine că n-am văzut “ Cumințenia pământului ”.
Reporter: I-ați spus că nu vă place?
V. G. Paleolog: Mai rău. Am început să vorbesc despre arta mare. Ce învățasem și eu de prin cărți. “ Le grand art! ”, declamând în stilul Macedonski. Ba și mai rău. Citisem “ La Renaissance ” de [Joseph Arthur Comte de] Gobineau. Eram beat de viziunea măreață a lui Michelangelo. Când i-am spus despre Michelangelo, parcă aș fi aruncat gaz pe el. M-a tăiat brutal. Țin minte ca acuma cum arăta, cu șapca aia de lucrător. S-a uitat la mine. “ Ia ascultă, mă, dacă te-ai găsi într-o noapte cu Moise al lui Michelangelo, ce-ai zice? ”. La tonul ăsta eu m-am redeșteptat din beția mea de cuvinte, în care intrase tot vocabularul meu filozofico-științific, dar era prea târziu. Nimic n-a mai împiedicat catastrofa: “ Ia ascultă, mă, puță, mi-a zis, să știi de la mine (și s-a bătut cu degetul în piept, după gestul bine știut din cartierul Madona Dudu din Craiova) că arta nu e făcută a speria ”. În viața mea nu mă jignise cineva mai rău.
Reporter: Ați plecat?
V. G. Paleolog: Nu, pentru că a intervenit Modigliani, a turnat vin, Brâncuși s-a înmuiat și el imediat, se vedea că îi pare rău iar eu între timp îmi alinasem orgoliul gândindu-mă că Modigliani nu știe românește, și, deci, nu pricepuse nimic din sensul apelativului cu care fusesem botezat. Și tot Brâncuși, ca să schimbe atmosfera a zis: “ Allons chez Libion ”.
Reporter: Un restaurant?
V. G. Paleolog: Nu. O cafenea. Libion era patronul Rotondei, locul de întâlnire al tuturor “ trăsniților ”. Dimineața cafeneaua era sordidă, veneau acolo negustori în trecere spre hale. Dar după ora cinci cafeneaua asta sordidă se transforma într-o lume de miracole. Te băteai pentru un scaun. La tejghea erau două rânduri de taburete.
Reporter: De ce?
V. G. Paleolog: Pentru că acolo era locul de întâlnire al întregii omeniri artistice, de la scandinavi și nemți, până la italieni și japonezi. Și Rotonda era cafeneaua preferată a lui [Guillaume] Apollinaire, [Jean] Jaurès, Anatole France. Și pentru că Libion servea o cafea extraordinară, o Mocca adevărată. De fapt faimosul nostru Marghiloman. Întâi se turna în ceașcă coniac foarte fin, Cordial Medoc, și peste el se picura cafea filtru. Costa un franc ceașca și ăsta era ăl mai mare lux pe care ni-l îngăduiam. Cu un franc mâncai două zile.
“Brâncuși era foarte greu de dus. Lua întâmplările colorate ca pe niște anecdote”
Reporter: Ați acceptat invitația lui Brâncuși?
V. G. Paleolog: N-am zis “ da ” imediat, deși mă tenta. Voiam să mă las greu după insultă. Am plecat pe stradă așa, într-o doară, dar întâmplarea mi-a ieșit iar în cale și m-a ajutat. S-a ivit un prilej favorabil care mi-a înlesnit să-mi iau revanșa asupra lui Brâncuși.
Reporter: Ce prilej?
V. G. Paleolog: Ca să pot să ți-l spun, fata mea, trebuie să mutăm povestea înapoi. Într-o bună dimineață, trezindu-mă dintr-un prea frumos vis care mă furase pe banca unui parc, deschid ochii și ce văd în fața mea? O matahală neagră, înaltă de doi metri, îmbrăcată de-o eleganță uluitoare, cu niște ochi ca de jar. Un fachir care intră în vorbă cu mine întrebându-mă ce-am visat.
I-am spus că am visat că mă dedublez. Surprins, m-a întrebat ce studiez, și eu i-am spus că psihologia experimentală și, foarte interesat de asta, am intrat cu el într-o discuție mai adâncă despre cărțile pe care le citisem pentru studiul meu. Era foarte instruit și foarte inteligent. Ei bine, matahala asta, fachirul, ne iese în față pe când ne îndreptam către Libion și se oprește cu noi. Din cum ne-a privit am înțeles că se cunoștea cu Brâncuși, dar cu toate acestea mi-a întins mie mâna întâi. Și dialogul tot cu mine l-a pornit. M-a întrebat ce-am mai citit și dacă mai studiez. Brâncuși a rămas, cum se spune, cu ochii beliți. ” De unde-l cunoști? ”, m-a întrebat când a plecat. ” C’est une vieille connaissance ”, am răspuns, vrând să fac pe grozavul. ” De unde-l știi? ”. Ca să pot să-mi savurez satisfacția, am mers la cafenea. Dar acolo și-a luat iar el revanșa.
Reporter: Cine era fachirul?
V. G. Paleolog: Fachirul era Kharim, un fiu de maharajah, putred de bogat, studia filozofia la Paris și făcea figură foarte stranie în Montparnasse.
Reporter: Cum și-a luat Brâncuși revanșa?
V. G. Paleolog: Când am intrat la Libion toți ochii s-au întors la el, ba chiar patronul personal s-a grăbit să-l salute și ne-a făcut loc, în cafeneaua arhiplină, la o masă dublă pe care scria ” Reservée ”. Am mers doar cu Brâncuși, pentru că Modi rămăsese la bar.
Reporter: Din câte spuneți reiese că Modigliani era o figură destul de ciudată. Foarte eteric. Mai mult în cer decât pe pământ.
V. G. Paleolog: În perioada aceea bea foarte mult și se ocupa de sculptură și nu prea-i ieșea. Peste câțiva ani numai s-a apucat de pictură, la îndemnurile repetate ale lui Brâncuși.
Reporter: Erau prieteni buni?
V. G. Paleolog: Nu știu dacă erau prieteni. Modi mai mult tăcea și ședea în preajma lui Brâncuși ca o umbră.
Reporter: Brâncuși era cunoscut în Montparnasse?
V. G. Paleolog: ÎI cunoștea toată lumea. Era foarte stimat și respectat. Foarte puțini artiști aveau parte de primirea pe care i-a făcut-o Libion.
Reporter: Deduc că Libion era, și el, o personalitate.
V. G. Paleolog: Libion reprezenta în Montparnasse o adevărată instituție. Știi ce rol a jucat cafeneaua pariziană în viața artiștilor. Toate ideile timpului mocneau și luau foc în discuțiile de cafenea. Ei bine, Libion, ăsta, era o [întreagă] ierarhie. Deasupra se afla el, Libion, târându-și piciorul șchiop de pe urma războiului (fusese colonel), apoi trei giranți, apoi armata de garsoni care era muștruluită în a nu vorbi cu clienții. Tot ce aveau voie să spună era “ oui mesieu ” și “ non mesieu ”. Clientul era ceva sacru.
Reporter: V-ați împăcat atunci cu Brâncuși?
V. G. Paleolog: N-am avut timp. N-a trecut un sfert de oră și la masă cine crezi că a venit? Fachirul. Nu-ți spun stupefacția din cafenea la intrarea lui. Vine la masa de alături pe care scria “ Reservée ”, se întoarce spre noi cu un surâs regal. “ Quelle heureuse rencontre ” și se-așează. Toată sala a întors capul. Nu se mai pomenise ca Kharim, omul care nu plătea decât cu bani de aur orișice consumație, cât de mică, considerând indemnă de mâna lui arama, să vorbească peste masă cu altcineva.
Libion s-a înființat imediat în fața lui și s-a înclinat până la pământ, dar Kharim nu i-a întins mâna. Și-atunci a început ceremonia pe care ți-o descriu, de dragul culorii. Doi garsoni au adus ceainicul de argint acoperit de șervețele ca o sfântă taină. Înlemniți amândoi, au stat, apoi, pentru ca operația turnării să aibă loc. Când apa a început să scoată bule, Kharim a vârât mâna în sân, dezvelind privirilor noastre uluite un pieptar bătut tot în cele mai diferite pietre nestemate câte pot exista pe fața pământului. Dintr-un mic buzunărel aflat la piept a scos apoi o cutiuță de argint în care se afla un praf, din care a luat cât se cuprinde între două degete și l-a pus pe fundul ceștii, lăsând apa să picure peste el. Când ceașca a fost plină, garsonii s-au înclinat și dl. Maharajah a trecut la sorbire.
Reporter: Ce era în cutie?
V. G. Paleolog: Asta l-am întrebat și eu pe Brâncuși. Era Rau Wolfia [ Rauvolfia serpentina – n.r.], o plantă care crește la 6.000 de metri, pe Himalaia, foarte greu de cules și care îți dă o inimă nemuritoare. După ce a băut, a catadicsit să se întoarcă din poziția aia suverană către noi, invitându-l pe Brâncuși la conversație.
Reporter: Brâncuși era sensibil la exotisme?
V. G. Paleolog: Brâncuși era foarte greu de dus. Lua întâmplările colorate ca pe niște anecdote. Cu toate că cercetând arhiva “ Brâncuși ”, la Muzeul de Artă Modernă de la Paris, am dat peste o ladă în care, în afara altor manuscrise, se afla și o machetă de carte despre ghicitul în cafea, intitulată “ În această ceașcă stă tot viitorul ”. Marie Roumanie [sau
– n.r.] mărturisea taina ghicitului ziaristului american Robert Kemp, iar Brâncuși urma să facă ilustrațiile. În dosar erau multe fotografii reprezentând funduri de cești de cafea răsturnate pe farfurioare.
Reporter: Cu toate că deviem discuția, cine era Marie Roumanie?
V. G. Paleolog: Marie Roumanie a fost prima femeie ” hippy ” din lume. Era o mare dansatoare și guristă, țigancă din București, care învățase dansul în vârful degetelor pe un fund de oală încinsă, fugise în Europa cu un căpitan neamț, apoi în America cu un soldat american, devenise celebră în Greenwich [Village] cu costumul ei înflorat și cu salba la gât pentru că mergea dansând pe stradă, apoi se urcase pe scenă, lansase dansul de enorm succes al drugilor pe care l-a preluat Josephine Baker înlocuind drugii cu banane, revenise la Paris, dorind să meargă în țară, fusese introdusă la Brâncuși prin Robert Kemp, care știa că sculptorul român este un mare amator de povești țigănești.
“Brâncuși nu putea să împrumute din folclor, din moment ce el însuși reprezenta, pe una din fațetele lui, chiar folclorul”
Reporter: Care este dimensiunea reală a legăturii lui Brâncuși cu folclorul? Problema asta s-a exagerat atât de mult încât este foarte greu de atins.
V. G. Paleolog: Este o eroare a crede că Brâncuși a prelucrat teme folclorice. Dar el a intuit extraordinar sensul fundamental al folclorului, simplitatea mijloacelor de exprimare și, totodată, marea libertate de mișcare a gândului. Eu cred că și ruptura de Rodin s-a făcut tot prin folclor, și anume, prin intermediul lui Gauguin, care cu Polinezia lui a introdus în artă o mare iluminare.
Legătura lui Brâncuși cu folclorul are la bază mentalitatea profund țărănească care a guvernat întreaga viață a lui Brâncuși, înțelepciunea lui arhaică, de tip popular, geniul țărănesc etnic, simplificator, în sensul cel mai fericit al cuvântului. Brâncuși nu putea să împrumute din folclor, din moment ce el însuși reprezenta, pe una din fațetele lui, chiar folclorul. Inteligența lui era socratică, de tip oral. Brâncuși n-avea bibliotecă, în atelierul lui n-a existat niciodată mai mult decât un Platon desperechiat, un Diogene Laertios, Larousse-ul în 4 volume și câteva dicționare. Dar ce urechi bune avea! Știa să te facă să naști, să spui tot ce știi, un adevărat mamoș socratian. Așa îl și poreclise [pianistul și compozitorul] Erik Satie: “ Le petit Socrate! ”.
Reporter: Era comunicativ?
V. G. Paleolog: Nu prea. Ca toți înțelepții, mai mult asculta.
Reporter: Cum arăta?
V. G. Paleolog: Avea un farmec extraordinar.
Reporter: Era frumos?
V. G. Paleolog: Era. Tipologie de mediteraneean, cu ochi albaștri, nu prea înalt, dar vânjos, fizionomie foarte bine păstrată la noi în zona carpatică și pierdută complet la câmpie.
Reporter: Într-una din fotografiile pe care mi le-ați dat, face gimnastică la inele. Era sportiv?
V. G. Paleolog: Credea că este amenințat de o tuberculoză și avea ideea că prin mișcare ar putea s-o împiedice.
Reporter: Aproape în toate fotografiile se află cu țigara în gură. Era un temperament nervos?
V. G. Paleolog: Era absorbit, fata mea. Tutunul ușurează călătoriile în imaginație.
Reporter: Era, ca aspect general, un tip monden? Sau legenda cu țăranul român care nu și-a părăsit atelierul, transformat în casă de țară este reală?
V. G. Paleolog: Frac n-a avut Brâncuși niciodată. Era îmbrăcat decent, dar din țesături alese. Dar toată viața lui a trăit așa cum se spune, în salopetă și papuci.
Reporter: Toate poveștile spun că ambianța atelierului era extraordinară și că, uneori, când dădea câte o petrecere modestă, gătea el însuși, uluitor.
V. G. Paleolog: În privința gătitului a fost un bucătar neîntrecut. În permanență pe vatra lui se afla o oală cu fasole. Gătea în oale de pământ și fiece oală avea destinația ei – de fasole, de linte, de varză. Spunea că oala se îmbibă de suavități culinare care nu se pot amesteca. Vasele astea smălțuite sunt ignobile, fata mea. Le știi! Dar oala dă gust!
Reporter: Avea vreo ciudățenie? Sau cum scrie în pașapoarte, semne particulare?
V. G. Paleolog: Avea curiozitatea asta deosebită că imita toate animalele și păsările din cer. Dar le imita extraordinar. Ar fi putut face mare carieră de imitator.
“Cea mai mare iubire a lui, neștiută de nimeni, a fost o Ioana, spălătoreasă de lux la Craiova”
Reporter: Prietenia dvs. cu el a atins și unele mărturii intime?
V. G. Paleolog: Am fost, fata mea, prieteni în toate privințele.
Reporter: Era iubit?
V. G. Paleolog: Brâncuși avea ideea că mariajul îndepărtează creatorul de artă, că te absoarbe și te subție și te înstrăinează, ne căina pe toți câți ne însuram, dar asta nu l-a împiedicat niciodată să iubească cu adevărat și să fie iubit.
Reporter: Pe domnișoara [Margit] Pogany ați cunoscut-o?
V. G. Paleolog: Da.
Reporter: Era frumoasă?
V. G. Paleolog: Nu era frumoasă. O femeie cu brațele mult prea lungi, care nu știa să-și afle ținuta, cu picioare mari și umflate, cu o alură apăsată de bărbat. Dar femeia asta avea un defect căruia i-aș putea spune ” mare ” pentru cât era de ciudat: avea pleoapele străvezii. Când închidea ochii i se vedeau ca sub sticlă. Cred că pe Brâncuși ochii l-au fascinat, modul ei ciudat de a-și schimba privirea. În clipa când îi închidea devenea o statuie. Era de o mare stranietate. Ulterior ” capul Pogany ” a devenit, la Paris, cap ” de machiaj ” Rubinstein și a făcut mare modă.
Reporter: Și Eileen Lane?
V. G. Paleolog: Eileen Lane era o Sancta Diana cu corp superb și zâmbet vag, chinezesc. Ea a fost marea lui iubire, cu care a și rămas 15 ani. Am cunoscut-o bine și mai suntem prieteni și-acum. Este la fel de frumoasă. Am deja de la ea două caiete de balade irlandeze. Cânta nespus de frumos.
Dar cea mai mare iubire a lui, neștiută de nimeni, a fost o Ioana, spălătoreasă de lux la Craiova, în vremea când era elev la Școala de meserii, o descendentă sărăcită din boierii Socoteni. A vrut să plece cu ea în lume, dar ea n-a vrut. ” Orgoliul ” de la muzeul din Craiova este ea. A preferat să trăiască cu decență, în sărăcie.
Reporter: Într-una din scrisorile în care fiul dumneavoastră Dyspré, aflat la Paris, vă înștiința despre întâlnirile cu Brâncuși, se spune: ”Singurul OM e Brâncuși, care monologhează, însă. E un înțelept, un mare înțelept, și când mă duc pe la el – săptămânal – am puțin impresia că te-am văzut pe dumneata, Tată”. Dumneavoastră vă vorbea despre lucrările lui?
V. G. Paleolog: Nu. Dar când am scris cartea despre el a fost mulțumit.
Reporter: Lucrul acesta reiese dintr-o foarte frumoasă scrisoare expediată de fiul dumneavoastră, la 14 septembrie 1944. V-aș ruga să-mi îngăduiți s-o transcriu integral:
” Moșul e un OM.
Cu toate ciudățeniile lui.
Cartea ta i-a plăcut mult, mult de tot. Bineînțeles nu vrea să o spună. Spune că e de mare temei scrisă, însă că te privește pe d-ta. El e prea tânăr ca să se scrie despre el. S-a legat de unele fleacuri (care ar putea să dea prilej de iritare celor în drept) și dorește să nu apară volumul pe piață fără corecturile necesare. Vezi anexa specială.
Are 3 dorinți în viață. Și aici vorbesc mai mult decât serios, aproape cu limbă de moarte, ceea ce transmit:
1) Să își isprăvească Zisul (de aceea nu a putut să moară)
2) Să își salveze operele de la pieire și de muzeu
3) Să își vadă singurul om care l-a înțeles, care l-a pătruns – Vasile.
Brâncuși e sincer, e brutal de sincer și acesta îi este crezul. Bineînțeles că punctul II se leagă de punctul III și cu toată fobia lui împotriva ”propagandei lucrului scris” se gândește serios de tot la o prezentare sintetică, dar amplă, definitivă, a operei vieții lui. Strânge grijuliu tot ce apare despre el. Are o ladă cu articole și vrea odată și-odată, când le-o veni timpul, să le claseze. Nu îți vorbesc de materialul fotografic existent, care este formidabil, el făcându-și toate fotografiile și mărindu-le la 0,50 în bază. Desene inedite, tulburătoare, lucrări noi, fragmente, concepții de-ale lui despre Omenie, Crez, Adevăr. (Numai raportarea concepțiilor lui de viață ”telle-quelles” primitive, fără adâncirea lor, și ar reprezenta o operă de mare valoare). Și cred, Tată, că aici e de datoria ta de a-l ajuta, de a-i da lui această liniște (să dai cuiva posibilitatea de a închide, – după o viață de uriaș, liniștit și senin ochii… ce Dar!) de a da omenirii rodul operei lui, care altfel poate va muri odată cu el pentru cine știe cât timp, și de a da și Tu măsura ultimă a puterii tale pe acest tărâm.
Sunt III, 3 apeluri a căror valoare (ce cuvânt inexpresiv) este pentru mine de nedescris. Și tu, numai tu, V. G. Paleolog, ești în măsură să te dai un răspuns ”.
Reporter: Și răspunsul dvs. n-a întârziat să vină. În 1947 apărea la București cartea despre Brâncuși, pe care critica internațională de specialitate o apreciază drept cea mai pătrunzătoare analiză și cea mai completă sinteză a OPEREI genialului sculptor român. Ceea ce doresc să vă întreb este dacă cealaltă dorință a lui Brâncuși, aceea de a vă revedea, s-a împlinit?
V. G. Paleolog: Nu, fata mea. Cu toate că mă chema repetat prin scrisorile lui Dyspré, n-am mai ajuns la Paris. Am rămas cu imaginea de la Corlate, când a venit să mă vadă, pentru ultima oară, în 1943. Sosise în țară cu prilejul monumentelor de la Târgu Jiu și s-a abătut să mă caute.
Reporter: Știați c-o să vină?
V. G. Paleolog: Nu. A sosit pe neașteptate. Era spre toamnă, într-o duminică, și eu mă aflam la câmp. Paznicii de la vite duminica erau liberi și-mi făcea nespusă plăcere să port cirezile, afară, la pășunat. Spre seară, tocmai când apucasem drumul spre casă, văd alergând către mine o copilă de-a noastră care abia de mai respira. “ Veniți repede ”, strigă la mine: “ A venit Dumnezeu ”. “ Cum Dumnezeu? ”. Dar când am ajuns aproape de casă, pe-un dâmb care era acolo, în apropiere, am văzut un bărbat cu barbă lungă și albă și care avea în mână un toiag. În spatele lui, pe cer, asfințea soarele; zburătăciți de copii, zburau sute de porumbei. M-am apropiat de bătrânul acela cu o emoție nesfârșită și Dumnezeu avea ochii albaștri și m-a strâns în brațele lui. Era Brâncuși.